muntele mi.a dat întotdeauna senzaţia că sunt aşa de mică mică mică..., dar zilele trecute am simțit asta mai tare ca niciodată.
mi.am adus aminte de o chestie ce citisem recent de Donald Miller:
"Prea mult timp încercăm să.L încadrăm pe Dumnezeu într.o grilă şi prea puţin lăsându.ne inimile să fie cuprinse de adoraţie.prin faptul că reducem spiritualitatea creştină la o formulă ne văduvim de uimire.

Uimirea e acel sentiment pe care.l încercăm când renunţăm la toate răspunsurile noastre stupide, la regulile noastre bine precizate pe care vrem ca Dumnezeu să le respecte. Nu cred că există închinare mai bună decât uimirea."

uimirea e într.adevăr cel mai fain sentiment posibil!

serios. deci. stăteam atât de fascinată.. şi pur şi simplu îmi imaginam parcă cum Dumnezeu se juca cu munţii..cum ne jucăm noi cu plastelina, şi îi modela.. pe unu mai inalt, pe un mai micuţ, pe unu mai abrupt- aşa numa ca să fie o provocare pentru noi- pe unu mai grăsuţ, pe unu mai lunguieţ. pe fiecare ciudat în felul lui şi totuşi unic. şi parcă vedeam momentul când îi ieşea unul mai interesant. şi îi chema pe toţi îngerii: " heeei! haideţi să-l vedeţi pe ăsta!"

ok. poate imaginaţia mea o ia pe tot felul de căi.. dar cine zice că nu poate fi aşa.. de ce Îl limităm.. şi ne imaginăm un bătrân obosit care stă toată ziua şi când se plictiseşte mai pedepseşte pe câte un om.. numa aşa ca să treacă ziua mai repede.

Eu cred într-un Dumnezeu fericit. într-un Dumnezeu care ştie să se distreze[din moment ce a fost în stare să ne înveţe şi pe noi să facem asta]. un Dumnezeu care râde. şi care se bucură când ne vede fascinaţi de EL. de ceea ce El a creeat, de ceea ce ne arată, ce ne descoperă. asta nu îi suprimă cu absolut nimic dreptatea, sfinţenia, sau alte atribute. pur şi simplu până nu înţelegi asta, nu cred că poţi fii cu adevărat conştient de cât eşti de iubit! şi preţios! şi răsfăţat de EL.